Ce poate face un om când suferă de Scleroză Multiplă?

Acest diagnostic năucitor ar scoate din funcțiune orice om normal și este primit de cele mai multe ori ca un verdict absolut, un verdict ineluctabil, în urma căruia orice speranță de bucurie a vieții pălește.

Scleroza Multiplă este o boală autoimună care afectează 2.7 milioane de oameni la nivel mondial și care afectează sistemul nervos central, creierul și măduva spinării.
Ce înseamnă că este o boală autoimună?

Sistemul imunitar se atacă singur, crezând eronat că este atacat de agenți patogeni (viruși, bacterii, etc.). În baza acestei prezumții false, creează anticorpi care de fapt dăunează organismului în loc să îl ajute.

În cazul Sclerozei Multiple sistemul imunitar atacă mielina, stratul protector care învelește fibrele nervoase ale sistemului nervos central. Mielina are același rol ca și „cămașa” de izolație care acoperă un fir electric.

Mielina ajută la transferul de informație de la o celulă la alta iar deteriorarea sa sau chiar distrugerea sa interferează cu transmiterea informației dintre celule.

Societatea Națională a Sclerozei Multiple a creat chiar un video explicativ foarte ușor de înțeles în care poți vedea cum se manifestă această boală.

Dar de ce vorbesc eu atâta despre această boală necruțătoare?

Nu, nu vreau să îți stric ziua ci din contră, vreau să ți-o luminez cu o poveste care mi-a încântat sufletul în cel mai frumos fel.

Am hotărât să scriu acest articol după ce am văzut un video (pe care îl găsești mai jos) despre Kayla Montgomery, o tânără sportivă care se confruntă cu Scleroza Multiplă.

Dar povestea ei este una de succes și nu una de tristețe, supărare și nereușită.

Citește mai departe și îți garantez că vei fi absolut încântat de această domnișoară.

Life is either a daring adventure or nothing at all.
-Helen Keller

Acesta este citatul pe care Kayla la postat pe pagina sa de Facebook acum câteva zile!

Kayla Montgomery este unul din cei mai buni alergători pe distanţă lungă din ţară, dar nu acesta este motivul pentru care îi spunem povestea.

Kayla este o tânără de 20 de ani care locuiește în Carolina de Nord.

De la o vârstă foarte fragedă a fost foarte atrasă de sport și s-a apucat de fotbal (în Statele Unite, fotbalul este unul dintre cele mai practicate sporturi în rândul persoanelor de sex feminin.

Echipa de fotbal feminin a Statelor Unite este de fapt campioana mondială en-titre).

Din păcate, la vârsta de 14 ani, Kayla a căzut și s-a lovit la cap și la coloană și a fost forțată să renunțe la fotbal. Cu toate acestea, nu a renunțat la sport.

Din pasiunea ei pentru mișcare și sănătate, s-a îndreptat către alte sporturi și a ales atletismul unde a început să doboare record după record.

Totuși, Kayla nu a fost cea mai mare vitezomană. De fapt, era cea mai înceată din echipa de fotbal la care juca. După ce și-a revenit de pe urma accidentului, în urma căruia și-a pierdut orice senzație în tălpile picioarelor, a început ușor ușor să alerge.

Cu o motivație și o determinare ieșite din comun, Kayla a început să se antreneze 6 zile pe săptămână, alergând câte 50-60 km.

Nedorind să fie menajată în nici un fel, i-a spus antrenorului ei, Patrick Cromwell, „Vreau să alerg repede!”

A început să alerge atât în curse scurte cât și în unele mai lungi.

La un moment dat a realizat că după ce intra în cursă, după aproximativ 1 km, picioarele începeau să îi amorțească iar apoi să nu le mai simtă deloc.

Are nevoie de multă multă gheață și aproximativ 10 minute să își revină, pentru a putea merge din nou.

Faptul că nu își poate simți deloc picioarele poate părea un avantaj la prima vedere. Nu mai simte durere, nu mai simte senzație deci teoretic ar putea să alerge fără griji.

Și am greși teribil dacă am gândi așa pentru că, fără să știm, noi ne ajustăm echilibrul la fiecare pas. De fiecare dată când pășim, calculăm inconștient viteza, direcția, echilibrul, orientarea în spațiu și o mulțime de alte elemente. Dar toate acestea au loc automat, atunci când îți simți picioarele.

Când nu le simți… poți să cazi la fiecare pas.

Kayla a găsit o soluție la această problemă. În loc să de focalizeze pe picioare și să se ghideze după ele, își ia toate informațiile de care are nevoie din mișcarea brațelor.

Astăzi Kayla face parte din echipa uneia dintre cele mai buni școli de atletism din Statele Unite și are un viitor minunat înaintea ei.

„Alergatul îți dă una dintre cele mai minunate senzații din lume! Ador să alerg.” spune Kayla.

Urmărește un scurt documentar despre Kayla și povestea ei inspirațională:

Pornește video și apoi dă click pe CC, în colțul dreapta jos, pentru a vedea subtitrarea.

Transcriere Video

Patrick Cromwell: Te-am prins,

Kayla Montgomery: Picioarele mele…picioarele mele…unde au dispărut?

Unde au dispărut? Te rog ajută-mă.

Crescând ca fiica cea mai mare dintre cele două fiice ale lui Keith şi Alicia Montgomery , Kayla cu greu părea destinată să fie o ateltă.

Keith Montogomery: Cât a fost mică era mai artistică, şi îi plăcea să se joace de una singură foarte mult, să se probeze în haine era joaca preferată

Alycia Montogomery: Iubea culorile, iubea să se joace cu câinele său, cu toţi ursuleţii ei.

Pentru că Kayla era foarte, foarte timidă, am împins-o către a face foarte multe sporturi. În cele din urmă a iubit fotbalul.

Kayla Montgomery: Eram foarte agresivă şi primeam avertizări ocazionale din partea arbitrilor, dar era distractiv.

La 14 ani, Kayla juca în deplasare pentru echipa care a selectat-o, în Winston Salem în North Carolina şi urma să înceapă ca boboc la liceul Mount Tabor când a remarcat pentru prima oară că ceva este ciudat.

Kayla Montgomery Am căzut la un meci de fotbal şi în acea seară am început să simt o senzaţie de gâdilare în degete. Eram ceva de genul mamă, nu pot să-mi mişc picioarele, are loc un şoc ciudat, nu ştiu ce se întâmplă.

Au urmat la scurt timp vizite la doctori şi RMN-uri. În octombrie 2010 doctorul a avut un diagnostic.

Alycia Montogomery: Şi, atunci când a spus că Kayla are MS, mi-am pierdut respiraţia pe bune, mi s-a făcut practic rău.

Scleroza multiplă, sau MS, este o boală în care sistemul imunitar îşi atacă propriile celule nervoase. Mai presus de toate, comunicarea creierului cu măduva spinării şi alte părţi ale corpului sunt scurt circuitate, pentru care nu există remediu.

Alycia Montogomery: Am fost consilier de îngrijire la domiciliu, şi aveam mai mulţi pacienţi cu MS, aşadar cunoştinţele mele despre MS nu arătau o poveste prea frumoasă. Vreau să spun erau scaune cu rotile şi paturi de spital şi paralizie şi mâncatul printr-un tub şi …nu era ceea ce îmi imaginasem pentru copilul meu

Kayla Montgomery: Am plâns foarte mult şi nu lăsam pe nimeni la mine în cameră, voiam doar să fiu singură şi eram nervoasă. Cu adevărat nervoasă, nu puteam înţelege cum de mi s-a întâmplat aşa ceva mie, nu mă puteam gândi la nimic ce-am făcut rău, de genul de ce a trebuit să fiu pedepsită, de ce se întâmplau toate aceste lucruri?

Pentru 8 luni de agonizare, Kayla nu a simţit nimic în picioare. Cu ajutorul medicamentelor, încet, senzaţia a început să revină.
A trebuit să renunţe la fotbal, un sport de contact, şi în schimb, s-a îndreptat către alergat, cu un antrenor care încă credea că mai poate concura, chiar şi cu MS.

Patrick Cromwell: Mi-a spus că ‘vreau să alerg, vreau să alerg repede, şi nu vreau să ai reţineri’.

Kayla Montgomery: Mi s-a spus că nu îmi sunt garantaţi următorii ani de alergat şi voiam să scot ce pot mai bine din fiecare zi. Şi voiam pe cineva care să mă tragă la răspundere.

Reporter: Ca un fel de fugă?

Kayla Montgomery: Eram un pic cam înceată .

Patrick Cromwell: Medie în cel mai bun caz, dătător de speranţă până în ultimul an, aşa aş descrie-o.

Dar experienţa Kaylei din timpul alergatului sfidează orice catalogare.

Reporter: Ce simţi?
Kayla Montgomery Nimic. De obicei începe din degete şi urcă în sus spre mijloc. Rămâne aşa până la sfârşitul cursei.

La Kayla, ca la mulţi alţi pacienţi cu MS, căldura este un declanşator ce îi cauzează ca simptomele să revină temporar.
Cu cât îi creşte temperatura corpului în timpul alergatului, senzaţia din picioare începe să amorţească.

Kayla Montgomery: Este un sentiment foarte ciudat, sau lipsa unuia, să ştii că ţi se mişcă picioarele dar să nu îţi poţi da seama cât de mult sau unde sau orice în legătură cu asta. Nu ştii nimic despre ce se întâmplă, ştii doar că se întâmplă

Iar fără să simţi nimic înseamnă de cele mai multe ori, fără durere

Kayla Montgomery: Unii oameni cred că este un avantaj nedrept să nu-mi pot simţi picioarele în timp ce alerg, dar cred că, cu toate că nu pot simţi durerea în picioare, pot simţi toate celelalte discomforturi care au loc în timpul alergatului

Kayla Montgomery: Şi cu toate că nu-mi pot simţi picioarele, nu pot să-mi dau seama cât de repede alerg, aşadar acesta este un mare obstacol în alergat şi trebuie să te măsori în paşi.

Cu timpul, Kayla a învăţat să se măsoare în paşi, şi uşor, acea alergătoare înceată a început să se mişte mai repede. Prima oară îşi dădea speranţe, apoi devenind cel mai rapid membru, apoi antrenându-se non stop cu echipa de băieţi.

Apoi, a devenit cea mai rapidă dintre fetele din North Carolina. În tot acest timp a avut o singură voce care a împins-o de la spate.

Patrick Cromwell: Trebuie să te urci în tren, mâinile jos

Alycia Montogomery: O împinge cât trebuie, iar ea răspunde

Patrick Cromwell: Du-te în faţă!

Kayla Montgomery: Este ca un tată, un tată bleguţ

Patrick Cromwell: Bună treabă copilul, bombă foto

Kayla Montgomery: Şi mă împinge de la spate şi am încredere în el

Şi această încredere nu este nicăieri mai evidentă ca atunci când Kayla trece de linia de sosire
Pentru că şi-a pierdut simţurile din picioare, nu se poate coordona pentru a se opri la stop

Kayla Montgomery: Ţine-mă!

Patrick Cromwell: Te-am prins! Oh Doamne!

Patrick Cromwell: Ai fost minunată, o treabă foarte bună

Patrick Cromwell: Are nevoie de ajutor, pentru că este o persoană neajutorată pentru câteva minute,

Kayla Montgomery: Apă, apă vă rog

Kayla Montgomery: Vreau să mă răcoresc cât mai repede pentru a-mi putea simţi picioarele,
Încerc să nu fac o mare scenă, dar cred că o fac oricum, şi încerc s-o fac să se termine cât mai repede posibil. După ce trece timpul, mă ridic la loc.

Odată ce temperatura corpului se întoarce la normal, simptomele MS dispar treptat.

Episodul nu cauzează daune permanente. Pentru Kayla, acesta este preţul participării la concurs şi este dispusă să-l plătească.

Kayla Montgomery: Am nevoie de apă atât de tare,

Keith Montogomery: Îmi este foarte greu să mă uit la ea de fiecare dată când se prăbuşeşte aşa..este un memento că ea chiar are MS

Reporter: De ce o faci?

Kayla Montgomery: Cred că o fac pentru că mă face fericită, mă face să mă simt normală şi întreagă. Este dificil să trăieşti cu o boală prin cu care tot corpul tău se luptă. Aşadar când alerg, simt că mă lupt cu asta, simt că mă aflu în siguranţă de mine. Atâta timp cât alerg, totul este în regulă.

Ultima provocare a venit în mai, în finalul campionatului pentru pistă în aer liber din North Carolina. Ultima cursă din cariera de liceu a lui Kayla. Ultima oară când a alergat, cu antrenorul stând la linia de sosire.

Patrick Cromwell: Mi-ai dat tot ce ai putut timp de 4 ani

Reporter: Ce s-a întâmplat?

Kayla Montgomery: Am căzut. În primul tur, la un pic peste 100 de metri. Cred că am fost strivită şi am căzut pe spate, o uşoară lovitură. Am cumva chicotit în sinea mea că s-a întâmplat asta, un fel de cât de ironic… A fost un pic şi greu…nu te aştepţi şi dintr-odată eşti pe jos, vrei să revii în cursă, dar toţi ceilalţi sunt mult mai în faţă. Şi…este dificil

Patrick Cromwell: Aşadar, hey, trebuie să te ridici

Kayla Montgomery: Am putut să prind grupul din urmă

Patrick Cromwell: Progresiv a avansat printre cei în faţă, s-a şters de praf ca şi cum nimic nu s-a întâmplat,

Kayla Montgomery: M-am sprijinit de câteva fete timp de 3 ture, şi am vrut cred să reiau viteza,

Reporter: Odată ce ajungi în utlimul tur, ce se întâmplă cu tine?

Kayla Montgomery: Ei bine, Bianca Bishop a ieşit pe locul doi şi a avut o super început şi…am ştiut-o. Am ştiut că mă va prinde dacă nu voi pleca atunci, aşa că am dat tot ce am avut mai bun, m-am distanţat repede, cel mai mare sprint din toată viaţa mea. Am trecut de linia de sosire şi am fost atât de fericită. Nu aş fi putut cere un final mai bun sau un final mai bun pentru ultimul meu an.

În ultima cursă din cariera din liceu, Kayla Montgomery a terminat aşa cum a făcut-o de multe ori până atunci …în braţele antrenorului său şi pe primul loc.

Patrick Cromwell: Să câştigi, să întreci, să ştii că scoţi toate mişcările alea prin picioare atâta timp cât încă poţi …acesta este motivul pentru care aleargă în continuare.

Patrick Cromwell: Suntem prieteni acum…ok

Kayla Montgomery: Sper să alerg cât de mult pot pentru a scoate ce-i mai bun din asta, atâta timp cât voi putea. Când sau dacă nu voi mai fi în stare să alerg la un moment dat, să mă pot uita înapoi şi să ştiu că atunci când am putut, am dat tot ce-i mai bun.”

Asta este povestea Kaylei!
Una fantastică, extraordinară, una plină de speranță și entuziasm.

Este aproape imposibil de conceput ce poți obține atunci când te hotărăși, plin de determinare să realizezi ceva. Puterea Minții este nelimitată iar atunci când este folosită cu cap, poate transforma destine.
Îți mulțumesc Kayla pentru povestea ta, pentru inspirația pe care o oferi.

Dacă ți-a plăcut, poți chiar să te abonezi la newsletter! Chestia aia de mai jos unde bagi datele tale si apoi dai click pe butonul roșu pe care scrie ‘Mă Abonez’!

PS: Spread the Dragostea! Dă și altora să citească, distribuie mai departe!