În ciuda a ceea ce cunoştinţele tradiţionale magice te-au făcut să crezi, hipnoza nu are legătură cu legănarea ceasurilor, vorbele magice şi controlul minţii. 🙂

Hipnoza este cea mai veche concepţie occidentală a psihoterapiei şi, în medicină, s-a dovedit că ajută pacienţii să gestioneze durerea, stresul şi anxietatea şi să combată traumele şi fobiile. De asemenea mai este asociată cu “indreptarea” amintirilor reprimate ce au legătură cu afecţiuni mentale.

Care este legatura între creier și hipnoză?

Acum, noile cercetări ştiinţifice, susţinute de avansul tehnologic, pun în lumină nuanţele neurologice ale răspunsului creierului la hipnoză. De exemplu, un studiu recent de la Universitatea Stanford School of Medicine, ajută în explicarea motivului pentru care unii oamenii ajung uşor în starea de transă, în timpii ce alţii nu.

David Spiegel, autor principal al studiului, defineşte hipnoza ca o stare de atenţie puternic concentrată, obţinută în urma respiraţiei profunde şi a relaxării muşchilor. Atunci când pacienţii sunt hipnotizaţi în totalitate ei pot, spre exemplu, să-şi modifice mintea pentru a percepe durerea ca fiind mai puţin dureroasă.

Abilitatea de a ajunge în această mentalitate variază în rândul oamenilor, conform studiului lui Spiegel. Publicat în Archives of General Psychiatry, acesta arată că motivul ar putea avea de-a face cu puterea legăturii dintre anumite regiuni ale creierului.

Spiegel şi echipa au scanat creierele a 12 adulţi consideraţi a fi puternic hipnotizabili şi alţi 12 care nu erau atât de hipnotizabili. Au fost împărţiţi în două grupuri pe baza unui test care evalua răspunsurile comportamentale la hipnoză.

Cercetătorii au examinat activitatea din diferite reţele din creier, în timp ce oamenii se relaxau, dar nu erau hipnotizaţi. Au descoperit că pacienţii mai hipnotizabili au arătat o activitate mai mare între reţeaua executivă-de control, implicată în luarea deciziilor, şi reţeaua proeminentă, implicată cu a decide ce este important.

Concret, cercetătorii au văzut o conexiune puternică între cortexul stâng prefrontal dorsolateral, parte a reţelei funcţiilor creierului de execuţie-control şi cortexul cingular anterior dorsal, parte a reţelei proeminente şi are rol în concentrarea atenţiei persoanei.

“Pentru cei uşor hipnotizabili a fost vorba de un nivel înalt de conectivitate funcţională”, a spus Siegel. “Dacă controlul executiv este pornit, înseamnă că şi reţeaua proeminentă este. Acestea tind să lucreze împreună. Acesta e genul de absorbţie pe care îl vezi la oamenii intens hipnotizabili. Când fac o chestie, nu se gândesc ‘De ce fac asta şi nu astalaltă?’”
Prin contrast, activitatea dintre aceste regiuni a fost foarte scăzută la subiecţii mai puţin hipnotizabili. Spiegel spune că studiul a fost primul care să demonstreze lucrul în echipă dintre cele două reţele, în relaţie cu hipnoza.

Spiegel a estimat că 10% din oameni sunt mai uşor hipnotizabili, o treime nu sunt deloc, iar restul sunt undeva la mijloc.

Nu este clar de ce unii oameni intră mai ușor în transa hipnotică decât alţii, dar unele teorii susţin că cei care sunt ușor hipnotizabili le-a plăcut în mod special activităţile imaginative de mici sau au învăţat devreme cum să-şi concentreze gândurile într-un alt loc în momentele de durere fizică, a spus Spiegel. O altă explicaţie susţine că oamenii sunt genetic predispuşi la a produce anumiţi neurotransmiţători într-un mod care îi face mai hipnotizabili.

Dovada profundă a abilităţii oamenilor de a fi hipnotizaţi ajută medicii să le explice că hipnoza “nu este un şiretlic de târg”, ci şi un ajutor medical, spune Donald Olson, , director al programului de epilepsie pediatrică de la Lucile Packard Children’s Hospital de la Stanford. Acesta nu a fost implicat în studiul lui Spiegel.
Într-un studiu din 2008, Donald Olson şi Richard Shaw, psihiatru ce lucrează într-un spital pentru copii, a folosit hipnoza pentru a diagnostica copii de 9 ani care aveau simptome de epilepsie.

Tinerii pacienţi au avut periodic tresăriri, pierderi de cunoştinţă, tremurat, smucituri şi căderi – toate semne de epilepsie. Dar stresul psihologic, cum ar fi trauma fizică sau emoţională, se manifestă în corp în episoade aproape identice în cazul unei tulburări care nu are legătură cu epilepsia, numite afecţiuni de conversie, a spus Olson.

Determinarea epilepsiei

Singura modalitate de a ştii cu adevărat dacă epilepsia este cauza acelor comportamente este de a monitoriza activitatea din creier în timpul unui astfel de episod pentru impulsuri electrice anormale, a spus el.
Pentru a-ţi da seama cine și ce afecţiune are, medicii au hipnotizat copii şi, după ce au conectat un panou de electrozi de scalpul lor, i-au instruit să vizualizeze o situaţie neplăcută, stresantă şi să-şi amintească sentimente sau evenimente care de obicei au precedat unui comportament de criză. Opt din nouă copii au răspuns cu acel comportament. Pentru a termina testul, copii au fost apoi instruiţi să-şi vizualizeze locul preferat.

Analizând activitatea craniană, cercetătorii au descoperit că 8 dintre copii de fapt aveau episoade non-epileptice. Olson spune că metoda este acum folosită la spital pentru a ajuta la diagnosticarea pacienţilor.

“Majoritatea oamenilor pot simţi aceste crize non-epileptice venind şi mulţi dintre ei pot învăţa o tehnică de autohipnoză pentru a o întrerupe şi a o opri din a se exprima pe deplin,” a spus Olson.

Dacă ți-a plăcut, poți chiar să te abonezi la newsletter! Chestia aia de mai jos unde bagi datele tale si apoi dai click pe butonul roșu pe care scrie ‘Mă Abonez’!

PS: Spread the Dragostea! Dă și altora să citească, distribuie mai departe!
Dacă ți-a plăcut, poți chiar să te abonezi la newsletter! Chestia aia de mai jos unde bagi datele tale si apoi dai click pe butonul roșu pe care scrie ‘Mă Abonez’!

PS: Spread the Dragostea! Dă și altora să citească, distribuie mai departe.