În psihologia clasică dar și în formele de terapie alternativă, copilul interior reprezintă acea parte a personalității care acționează  sub influența aspectelor trăite sau lipsite în copilărie.

Ideea copilului interior a fost introdusă în psihologie pentru prima dată de Carl Jung. Copilul interior – numit și copilul divin sau adevăratul sine (în funcție de direcția terapeutică în care îl descoperi) – se referă la acea parte a personalității adulte care păstrează comportamente, atitudini, modele de gândire reprimate sau neînțelese începând din copilărie până la pubertate. Lipsa de conștientizare a copilul interior este de multe ori motivul care provoacă dificultăți comportamentale, emoționale și implicit relaționare..

Carl Jung a inclus “arhetipul copil” în lista sa de arhetipuri care reprezintă individualizarea – dezvoltarea diferitelor părți ale sinelui într-un întreg funcțional. Jung a manifestat un interes puternic față de copilul interior după ce a întrerupt celebra sa legătură cu Freud.

El menționează în cartea sa Amintiri, Vise, Reflecții că a devenit conștient că a pierdut creativitatea și dragostea de a construi lucruri, pe care le avea în copilărie. El a observat emoțiile care au apărut în timp ce își amintea de creativitatea pe care o avea în copilărie și astfel a început să dezvolte o relație cu băiețelul din interiorul său, începând să facă lucruri jucăușe, pe care apoi le compara cu emoții și amintiri care îi veneau în minte.

Analiza tranzacțională a devenit următoarea mișcare psihologică care a adus în atenție ideea copilului interior. Eric Berne, creatorul modelului Analizei Tranzacționale, descrie personalitatea umană și relațiile interpersonale din perspectiva a trei stări ale eului: Eul Copil, Eul Părinte și Eul Adult.

Analiza tranzacțională este în același timp o teorie despre personalitate, un model de comunicare și un studiu al c omportamentului.

O stare a eului se referă la un set de comportamente, de gânduri şi de raţionamente, de emoţii şi sentimente, asociate şi activate de o situaţie de viaţă. În fiecare dintre noi, există aceste stări încă din copilărie şi până la bătrânețe.

Starea de copil cuprinde, descrie tot ceea ce am învățat, simțit și gândit în copilarie. Suntem în starea de copil atunci când ne exprimăm deschis emoțiile sau când dimpotrivă, ne adaptăm imediat condițiilor de  mediul exact ca “un copil ascultător”.

Analiza tranzacțională ne învață că avem în noi doi copii – un copil spontan și unul adaptat.

Ne aflăm în starea de copil spontan atunci când spunem ceea ce dorim, când dorim și cui dorim; atunci când ne mișcăm liber, avem un limbaj simplu și direct, vorbim energic și cu multă pasiune.

In starea de copil spontan ne place să ne jucăm, suntem creative și intuitivi.

Când exagerăm în această stare, putem deveni obositori, gălăgioși. De cele mai multe ori nu suntem diplomați și nici atenți la context, astfel că tragem concluzii pripite, bazate doar pe emoții.

A doua stare posibilă este starea de copil adaptat. În această stare studiem atent mediul, intuim așteptările celorlalți și de cele mai multe ori ne conformăm. Căutăm armonia și echilibrul, respectam regulile, suntem diplomați, respectuoși și politicoși.

In această stare ne integrăm. Învățăm acceptând și primind ceea ce mediul ne oferă.

Când exagerăm în această stare, putem deveni “lipsiți de personalitate”. Este posibil să nu mai știm sau să nu mai exprimăm ceea ce ne dorim cu adevărat datorită preocupării excesive pentru a satisface așteptările celorlalți. Putem ajunge să luam decizii greșite doar pentru ca “așa ni s-a spus”, fără să le trecem prin filtrul propriu.

Cum se manifestă copilul interior?

Copilul interior există în fiecare dintre noi, se comportă și reacționează ca atare, este o instanță psihică plină de energie, de creativitate, reprezintă acea parte din noi care exprimă ”cele mai profunde nevoi de securitate, încredere, grijă din partea celorlalți, afecțiune și mângâiere”.

Copilul interior mai este, în același timp, și acea instanță psihică purtătoare a traumelor emoționale și a tuturor durerilor acumulate în copilărie; aici își au sediul sentimentele de insecuritate, singurătate, teamă, ostilitate, rușine și culpabilitate, sentimente ce pot fi actualizate la vârsta adultă.

Când sunt copleșiți emoțional, oamenii tind să se regenereze și să revină la strategiile din copilărie pentru a-și satisface nevoile. Atunci când mintea este supraîncărcată, este natural să cauți o evadare.

În momentele de criză, comportamentele de apărare (de exemplu: evitarea) ne-au ajutat să facem față provocărilor. Totuși, menținerea fixă a unor moduri de reacție duce la rigiditate și ne împiedică să fim flexibili, adică să alegem în acord cu binele nostru, nu cu fricile, temerile, anxietățile noastre. Un mod de a fi trăi bazat prea mult pe securitate este alimentat de frică, în timp ce asumarea și îmbrățișarea emoțiilor, fie ele și negative, permite exprimarea libertății personale în mod benefic pe calea creșterii personale.

Deși majoritatea adulților sunt de părere că vârsta cronologică îi vindecă de experiențele copilăriei, lucrurile nu stau deloc așa. Rănile nevindecate din copilărie ne însoțesc permanent pe parcursul vieții. Nucleu emoțional se conturează în perioada copilăriei, iar dacă nu acordăm timp și atenție vindecării noastre emoționale ajungem să ne ancorăm în experiențe repetitive care reflectă experiențele emoționale din copilărie. Așadar, noi conținem copilul interior în suflet, iar cu cât acordăm mai multă atenție nevoilor sale, cu atât resursele noastre emoționale se deblochează.

Majoritatea dintre noi avem tendința de a trata copilul interior în același mod în care părinții noștri ne-au tratat în copilărie: dacă au fost excesiv de critici, și noi vom deveni, față de noi înșine excesiv de autocritici, mai ales față de impulsurile copilărești și iraționale. Dacă am fost neglijați, și noi tindem să neglijăm nevoile copilului interior…

Fără a da dreptul copilului din noi să se exprime, fără a răspunde nevoilor lui, fără conștientizarea și contracararea tuturor atitudinilor și comportamentelor parentale interiorizate care presupun critică excesivă, neglijare, abuzuri, negare a sentimentelor acestuia, nu vom putea construi o bună imagine de sine.

De ce copilul meu interior are emoții ascunse?

Traumele sau evenimentele neînțelese in copilărie lasă copilului sentimente de rușine, de neacceptare, de lipsă de încredere de sine, ceea ce înseamnă că el v-a simți că trebuie să-și ascundă experiența și emoțiile pentru a supraviețui, pentru a se adapta mediului.

De exemplu, dacă ai fost controlat de părinți sau ai fost învățat să crezi că ești iubit și acceptat doar dacă ești “bun” în viziunea lor, atunci înveți cum să-ți ascunzi emoții cum ar fi tristețea sau mânia. Dacă ai experimentat respingerea, abandonul sau abuzul, ai învățat să ascunzi durerea pentru că te temi că ai putea fi rănit sau respins din nou.

Dacă ai învățat că trebuie să fii bun pentru a câștiga dragostea, poți ajunge cu ușurință în relații de codependență. Și dacă ai învățat să ascunzi sau să reprimi durerea, este foarte posibil să preferi să nu construiești relații solide pentru a te feri de suferință.

Problemele pe care munca cu copilul interior le poate rezolva includ:

• Depășirea abuzurilor- abuz emoțional, abuz sexual, abuz fizic
• Depresie și anxietate
• Probleme de gestionare a furiei
• Comportament agresiv pasiv
• Stimă de sine scazută
• Probleme de abandon
• Auto-sabotaj
• Autocritică
• Dificultăți de relaționare
• Codependența și lipsa de putere.

În următorul video prezint pe larg conceptul de copil interior și te ajut să-l întâlnești și să înveți o tehnică simplă pe care o poți folosi de fiecare dată când vrei să comunici cu el. Lasă-mi un comentariu mai jos și spune-mi ce vârstă are copilul tău interior 🙂

Dacă ți-a plăcut, poți chiar să te abonezi la newsletter! Chestia aia de mai jos unde bagi datele tale și apoi dai click pe butonul roșu pe care scrie ‘Mă Abonez’!

PS: Spread the Dragostea! Dă și altora să citească, distribuie mai departe!